de toamnă

cad frunze rostogolindu-se 
pe sufletul meu
cîntec de toamnă 
abia şoptit şi nostalgic îngână numele tău
fără regrete şi durere
spune o poveste despre noi
cum puteam să fim
pleoapele tale se închid visând
în dansul frenetic al frunzelor
flori de iubire pierdute
parcă şi copacii se ţin de mână doi câte doi
noi nu ne iubim
sufletele noastre se iubesc 

Tăcere

Să nu mă ascultaţi când râd

Din mine vorbeşte tristeţea,

Să nu mă ascultaţi când plâng

Din mine se desprind perle de lumină,

Să nu mă ascultaţi când

Ochii mei lumini de veselie

Ascund oceane de gânduri,

Să nu mă credeţi dacă fac tumbe

Cu cuvintele mari,

Ele vin de undeva din univers.

Să nu mă ascultaţi deloc,

Nu am motiv să vorbesc.

Să nu mă ascultaţi

Vă rog...

Joc rolul iubirii

Dar nu sunt iubire,

Joc rolul cântării

Dar sunt mută,

Joc rolul meu

pentru altcineva,

Nu mai sunt eu deloc.

Uneori e prea mult

Uneori e prea mult

şi clipa se sparge

nemiloasă în două,

Uneori din prea mult

te topeşti în lutul

timpului care

se cerne prin noi,

Uneori din prea mult

imi agăţ la urechi

cercei de umbre

trecute prin sita vremii,

Uneori din prea mult

flori de gheaţă atârnă

greoi de marginea inimii,

Uneori din prea mult

se şterge dragostea,

Uneori din prea mult

se naşte ura şi teama,

Uneori din prea mult

învăţăm să preţuim,

să daruim puţinul.

Sunt oameni care poartă în tăcerea lor mai multa iubire decât cei care o strigă.