Sunt cuvinte care te schimbă, care îţi modifică într-o clipă percepţia asupra vieţii, sunt gânduri care strigă: Existăm şi noi!
Omul este un univers de trăiri, intensitatea lor şi registrul în care se desfăşoară depinde de fiecare în parte. Nu iubim mai mult sau mai puţin, iubim pur şi simplu, vibrând la acel ceva, acel- "je ne sais pas quoi" - ceva venit dintr-o lume necunoscută. Trebuie să admitem că nu toţi simţim şi iubim la fel, suntem unici şi în drumul nostru de" nicăieri către nicăieri" suntem prinşi în vârtejul numit dragoste.
Romanul, pe care acum l-am terminat de citit, m-a trimis într-o altă lume şi îmi aduce în faţă idei şi provocări noi. Suntem iubire sau iubirea este o mică parte ce trăieşte în noi?
Aş vrea să cunosc care sunt trăirile celor ce au citit această poveste, o istorie care dincolo de aparenţă ne aduce o multitudine de aspecte, mesaje şi întrebări la care nu vom primi poate niciodată răspuns.
Autorul ne poartă cu blândeţe, cu un sentiment de calm printr-o altă realitate, una creată dintr-o trăire de moment. Intensitatea ei este însă atât de mare, încât dă impresia unei întregi existenţe, precum un Da Capo al Fine dintr-o operă clasică. Emoţiile sunt profunde, descriere fiind pe măsura acestora: " Mirosea doar a mare; un miros mineral şi vegetal, dulceag şi greu, a fiinţei vii şi a fiinţei moarte-aşa cum miroase la marginea tuturor mărilor sărate şi calde." Scenele se desfăşoară cursiv, într-o curgere lină, fără să existe discrepanţe între imaginile care redau experienţele umane, mediul natural şi trăirile filosofice.
Deşi complex, romanul formează un tot unitar, un plin vorbind despre necunoscuta iubire.
Pe mine m-a regăsit şi totodată m-a schimbat acestă poveste, m-a îndemnat să scriu puţin despre ea, pentru bucuria mea şi a celor ce au citit-o sau o vor citi.
Ana-Maria Bocai
